Consiliere și orientare V Legenda Comunei ZĂNEŞTI

 Legenda Comunei ZĂNEŞTI

Poziția localității Zănești în județul NEAMȚ

”Prin locurile unde este aşezată comuna Zăneşti, în partea lor de miazăzi, curgea cândva - demult, foarte demult - un râu ale cărui valuri erau de argint, iar nisipul şi pietrele, din aur. În râul acela vieţuiau tot felul de peşti, cu solzi sclipitori în bătaia soarelui. Pe malurile lui, lungi zăvoaie, cu tot felul de copaci, îşi oglindeau podoaba verdeţii în luciul undei, iar sălciile pletoase, cu crengile în adierea vântului, mângâiau obrazul apei.

În spatele luncilor, dumbrăvi minunate îşi întindeau stăpânirea, străjuite de codri falnici. Codrii erau presăraţi, ici-acolo, de poieni cu iarba grasă şi flori mirositoare, ce ispiteau pofta turmelor de căprioare şi cerbi. Prin ramurile copacilor, se întreceau în cântec tot felul de păsări frumos colorate, cu glas dulce. În mijlocul acestor frumuseţi se afla o salbă de izvoare, limpezi ca chilimbarul şi răcoroase, din care lua naştere pârâul Cernuşca. Aici veneau să se adape cerbii şi căprioarele. Pe apa cristalină a Cernuştii pluteau nuferi albi în petale, a căror verdeaţă nici asprimea crivăţului nu o putea ofili. Pârâul, murmurându-şi cântecul, îşi urma calea, pe care singur şi-o croise, spre a ajunge a se împreuna cu râul fermecat (Bistriţa). Frumuseţile acestor locuri sunt greu de povestit, pentru că ochiul omenesc nu le putea vedea pe toate, mintea nu le cuprindea şi, într-adevăr, ele îşi meritau epitetul „Gură de rai”.

Asupra acestor locuri, avea stăpânire o zână frumoasă, care îşi durase sălaşul pe malul cel înverzit al Cernuştii. Despre frumuseţea locurilor şi a Zânei se dusese vestea peste muri şi ţări. Zâna era fără asemănare: părul ca paiul de grâu, îi ajungea până la călcâie, acoperind un trup zvelt ca trestia, ochii îi erau ca de cicoare, obrajii ca petala de trandafir, pielea ca spuma laptelui. Drept veşmânt, o rochie lungă de mătase trandafirie şi pe umeri avea două aripi. Mânaţi de dragul acelei frumuseţi, au început să curgă spre ţinutul Gurii de rai feciori de crai şi împăraţi de prin toate colţurile pământului, cu gândul de a o împeţi pe zână şi a deveni stăpânii acelor locuri. Ei îşi încropeau un mic adăpost, cât mai aproape de sălaşul zânei, pe care nu o puteau vedea decât din zbor. De dragul zânei acestor locuri, nu se mai gândeau la întoarcerea în ţara lor, mulţumindu-se de o vedeau pe nălucă, doar din când în când...

lată că, prinzând de veste un flăcău chipeş, cu părul - pana corbului şi ochii - mură coaptă, care colinda poienile cu turmele sale, numai ce ajunge şi pe meleagurile Cernuştii, însoţit de câţiva tovarăşi de păstorie. Plăcându-le cele văzute, au mai zăbovit cu turmele, prin poienile cu iarbă grasă şi flori mirositoare. Auzind zâna că a îndrăznit cineva să-i calce stăpânirea fără voia ei, s-a supărat foarte tare şi - zburând într-acolo -, vede turmele care păşteau prin poienile ei, iar pe stăpân rezemat la umbra unui tei înflorit, cântând din fluier o doină aşa frumoasă, încât şi oile parcă se opriseră din păscut, ascultându-i... Apele izvoarelor parcă îşi opriseră murmurul, iar cântăreţii codrilor parcă îşi încetaseră cântul lor...

Fără să-şi plece urechea ori să-şi moaie inima de frumuseţea cea fără de seamăn a cântului din fluier, ci văzând doar îndrăzneala flăcăului, o cuprinse o mânie oarbă. Aruncându-i o straşnică privire de vrajă, îl făcu pe flăcău să rămână fără suflare, aşa cum se afla el acolo, cu fluierul în gură, şi se întoarse la sălaşul ei. Una dintre oi, fiind năzdrăvană, le sfătui şi pe celelalte să meargă împreună la cuibul zânei şi, tot zbierând, să nu-i lase nici o clipă de odihnă, până nu le va reînvia stăpânul.

Zis şi făcut: se strânseră toate şi porniră, în frunte cu năzdrăvana, spre lăcaşul zânei. Ajunseră acolo. Îi înconjurară din toate părţile lăcaşul, aşa cum ar împresura o armată de oşteni cetatea asediată, şi începură să zbiere de nu se auzea nici în cer, nici pe pământ.

Dacă a văzut zâna că nu poate scăpa de ele cu una, cu două, a plecat prin pădure, pe jos, cu oile după ea, spre locul unde era împietrit flăcăul. Cătând mai de aproape la chipul lui, luă un ulcior, îl umplu cu apă din nouă izvoare, stropi cu aceasta faţa flăcăului, apoi îl şterse cu năframa sa. Dându-i să miroasă apoi o floare de sulfină, păstorul se trezi din somnul cel dulce, uimit la vederea frumoasei zâne. El şi-a cerut iertare de la zână, dacă a supărat-o prin îndrăzneala sa, iar ea îl pofti să-i arate mai pe îndelete acele minunate locuri. Fiind întrebat de nume, Zâna află că pe chipeşul flăcău îl chema Zanea.

E-hei, şi nu ştiu bine cum se făcu apoi, dar cei doi au prins drag unul de altul şi, plăcându-se foarte, au hotărât să-şi unească vieţile. Aşa că Zanea şi Zâna s-au pregătit pentru o călătorie de nuntă, al cărei sfârşit ei nici nu-l bănuiau. Mai înainte de plecare, cei doi i-au chemat pe toţi cei care luaseră parte la nunta lor şi i-au sfătuit ce trebuie să facă şi cum să gospodărească cele ce se găseau în ţinutul Gurii de Rai, până când ei se vor întoarce; iar de nu se vor mai întoarce, a lor să fie stăpânirea Gurii de Rai şi a turmelor! Luându-şi apoi rămas hun, au plecat şi...nu ştiu cum şi de ce, dar nu s-au mai întors...

Între oamenii care au rămas - şi care fuseseră atraşi fie de frumuseţea Zânei, fie de blândeţea lui Zanea, fiind totodată şi păstori harnici şi tare destoinici - s-a iscat şi ceva gâlceava în privinţa denumirii locului. Cei care şi-au avut sălaşurile în preajma zânei, susţineau că numele acelui loc să fîe Zâneşti; ceilalţi, păstorii care veniseră cu turmele lui Zane, voiau ca numele aşezării să fie Zaneşti. Iar sfatul bătrânilor - judecând pricina - a hotărât să-i împace şi pe unii şi pe alţii, denumind aceste locuri Zăneşti.

Rămânând pe mai departe, urmaşii Iui Zanea şi ai Zânei, au căutat ca, întocmai după sfaturile primite de la aceştia, să gospodărească bine stăpânirea lăsată lor, dovedindu-se a fi vrednici urmaşi şi moştenitori ai „Gurii de Rai” numită” de ei şi de bătrânii lor „Zăneşti”.”