Ed.sociala 7 Ideologie și acțiune politică

Ideologiile și acțiunea politică în secolul XXProf. Jinaru Isabela

DEMOCRAȚIA LIBERALĂ

La sfârsitul secolului al XIX-lea s-a realizat în Franţa şi în Marea Britanie o sinteză între liberalism şi democraţia politică. Democraţia liberală acoperea la începutul secolului XX ţările unde revoluţia indistrială a antrenat dezvoltarea burgheziei şi a claselor mijlocii prospere, doritoare de a participă la puterea politică. Progresul economic şi social a avut drept consecinţa dezvoltarea nivelului de instruire, care a determinat populaţia să-şi formeze opinii şi să voteze.

Regimul democraţiei liberale a fost fondat pe doi termini, acela de democraţie, care presupune participarea cetăţenilor la viaţa publică şi acela de liberalism, care subînţelegea garanţia tuturor formelor de libertate. Acest regim a fost în primul rând democratic, iar cea mai bună expresie a acestei democraţii a fost votul universal, care permitea tuturor cetăţenilor adulti să-şi desemneze reprezentanţi.

Neoliberalismul s-a alăturat tendinţelor acestui model politic, susţinând intervenţia statului în economie pentru a stabili cadrul legal de desfăşurare a activităţilor economice. Sub influenţa economistului englez John Maynard Keynes s-a elaborat o soluţie de compromise între liberalismul necontrolat şi intervenţionism: statul urma să joace rolul unui moderator al vieţii economice, folosind exclusiv căi financiare fără să afecteze profiturile.

Acest tip de democraţie avea drept scop menţinerea şi apărarea drepturilor individuale cucerite în secolele XVIII-XIX. Libertăţi politice ca libertatea presei, libertatea întrunirilor, libertatea conştiinţei, dreptul de a-şi exprima liber opiniile, au fost cucerite de revoluţiile engleze ale secolului XVII, războiul de independenţă American de la sfârsitul secolului XVIII, apoi de Revoluţia Franceză. Ele erau garantate de un sistem politic reprezentativ, adică de existenţa adunărilor parlamentare în care se aflau reprezentanţi aleşi ai naţiunii, care erau singurii ce aveau dreptul de a vota legile şi impozitele.

Acest regim a fost caracteristic ţărilor Europei Occidentale, Statelor Unite şi dominioanelor britanice (Canada, Australia, Noua Zeelandă, Uniunea sud-africană), popoare de emigranţi provenind din ţările dezvoltate ale Europei Occidentale.

Practica democraţiei liberale implică existenţa regimurilor constituţionale, adică contractul social dintre popor şi putere a fost înscris în constituţii – acte fondate pe regimuri reprezentative şi separaţia puterilor în stat. Ele au prevăzut alegerea de către cetăţeni prin sufragiu universal a deputaţilor reunite în adunări, care votează legile şi bugetul şi controlează activitatea puterii legislative: Adunarea Naţională, în Franţa, Camera Comunelor, în Marea Britanie, Congresul, în SUA. Statele au format instituţii proprii care veghează la respectarea legilor: Curtea Supremă, în SUA, Consiliul Constituţional, în Franţa şi Curtea Constituţională în Italia. Proprie unui regim de democraţie liberal a fost şi existent în fiecare ţară a unor partide care se înfruntau periodic în alegeri, reprezentând multiplele tendinţe ale opiniei publice.

MODELUL PARLAMENTAR ENGLEZ

Situaţia gravă din timpul primului război mondial a determinat accentuarea controlului de stat şi centralizarea puterii politice în Anglia. Tulburările economice persistenţe din anii 1920 şi condiţiile de criză create de marea depresiune economică nu au împiedicat dezvoltarea instituţiilor britanice democratice, astfel că la sfâşitul anilor 1930 Anglia era un stat pe deplin democratic.

În Europa, democraţia liberal a îmbrăcat forma regimului parlamentar. Puterea aparţinea unui guvern care-şi trăgea legitimitatea din susţinerea majorităţii deputatilor, iar preponderenta apartinea adunarii legislative alese. Puterea executive a fost dirijata de catre un sef de guvern (premier) responsabil in fata acestei adunari si de seful statului, care era obligat sa reprezinte continuitatea statului, dar era lipsit de o veritabila putere.

Viata politica a Marii Britanii in secolul XIX fusese marcata de alternanta celor doua mari partide la putere: conservatorii si liberalii. Incepand din 1906 Partidul Laburist va perturba jocul politic traditional. O sciziune a partidului liberal in decembrie 1916 a reusit sa deregleze sistemul bipartite. Conservatorii au fost cei care au dominat din plin aceasta perioada, marcata de declinul iremediabil al Partidului Liberal si de ascensiunea Laburistilor.

Marea Britanie este singura dintre marile tari ale Europei Occidentale care si-a conservat in 1945 institutiile antebelice. Teama de revenire la perioada de criza si somaj dintre cele doua razboaie a dominat alegerile din 1945.

Conservatorii au suferit atunci o înfrângere neaștepată, pentru care Churchill era în bună măsură responsabil. Calitățile care făcuseră din el un excepțional lider pe timp de război nu erau însă, în opinia britanicilor, potrivite pentru conducerea politicii interne pe timp de pace. Primul gest al lui Churchill în calitate de premier a fost să-i invite pe liderii celor trei mari partide britanice – laburist, liberal și conservator – adică Attlee, Sinclair și Chamberlain – să facă parte dintr-un guvern de coaliție. Înțelegerea dintre cele trei partide a dat Marii Britanii o coaliție de guvernare care a asigurat stabilitatea țării în vremurile dificile din timpul războiului, și nimeni nu își poate imagina azi că altcineva în afara lui Churchill și-ar fi putut asuma rolul de lider național cu mai mult succes.

Conservatorii mizau pe prestigiul lui Curchill, dar intre timp Partdidul Laburist a pus la punct un program politic și a lansat în media o propagandă prin care membrii Partidului Conservator dinainte de război erau acuzați pentru politica de conciliere față de Hitler și eșecul reînarmării la timp a Marii Britanii. Ei preconizau instaurarea unui „stat providential”, capabil sa intervina si sa inlature dezechilibrele economice, sa asigure prosperitatea si siguranta cetatenilor.

Alegerile din 1979 au fost castigate de conservatori. Cu ajutorul aripii de dreapta a partidului, Margaret Thatcher a fost aleasă în fruntea Partidului Conservator în februarie 1975. Chimista si avocata, absolventa a Universitatii Oxford, Thatcher a depus juramantul ca prim-ministru la o zi dupa ce Conservatorii au castigat o majoritate de 44 de mandate la alegerile parlamentare generale, devenind astfel prima femeie prim-ministru. Ea a urmarit sa aplice o politica liberala si a fost pregatita sa lupte pentru ideile sale.

Modelul politic prezidențial american

Statele Unite formau o federație de state.Puterea federală era reprezentată de un regim prezidențial bazat pe votul universal,iar viața politică se organiza in jurul celor două mari partide: democrat şi republican.

Statul este federal,adică există un guvern,adunări,o putere judecătorească la scară națională şi aceeaşi structură se regăseşte la nivelul fiecărui stat care constituie Uniunea.

Sistemul politic

Puterea federală implică trei instituții principale. Preşedintele Statelor Unite este şeful puterii executive,ales pentru patru ani după o procedură complexă. In calitate de şef al puterii executive,preşedintele este comandant suprem al armatei,el negociază tratatele ,numeşte diplomații şi asigură respectarea legii. El numeşte o administrație formată din secretar (miniştrii),responsabili numai in fața lui,aleşi in funcție de competența lor. Preşedintele poate să opună dreptul său de veto unei legi votate de Congres,I nsă aceasta poate să treacă dacă este votată cu o majoritate de două treimi.

Congresul,exercită puterea legislativă şi este format din două camere:Camera Reprezentanților şi Senatul. Este nevoie de acordul ambelor camere pentru votarea unui proiect de lege,mai puțin in ceea ce priveşte ratificarea tratatelor,care este numai de datoria Senatului. Inițiativa in materie bugetară aparține Camerei Reprezentanților.

Puterea judecătorească este exercitată de Curtea Supremă federală. Spre deosebire de Cameră,minoritățile religioase sunt aici mai bine reprezentate. Puterea Curții Supreme este considerabilă: ea judecă diferendele dintre state,intre un stat si Uniune,intre cetățean și Uniune.

Viața politică şi bipartidismul

Pentru alegeri cea mai mare parte a candidaților au fost investiți de cele două mari partide,Partidul Democrat şi Partidul Republican care se prezentau drept coaliţii de interese decât formațiuni,având o ideologie si un program precis.Partidul Democrat,al cărui simbol este măgăruşul incă din 1870,avea sprijin in alegătorii din sud,care constituiau aripa sa conservatoare,in sindicate si in minoritațile din Nord-Est si Vest .Partidul Republican,simbolizat incă din 1874 de elefant,era partidul celor numiți WASP (White,Anglo-Saxon,Protestant),puternic in New England şi in Middle West,in rândul marilor industriaşi şi a micilor comercianți,al fermierilor.

Din 1865 pana in 1932,Partidul Republican a dominat intr-o manieră permanentă viața politică americană.Cu Roosevelt şi Truman,democrații au guvernat neintrerupt din 1932 pana in 1952,apoi o alternanță intre cele două mari partide s-a realizat in fruntea statului federal.

Modelul francez semi-prezidential

Franța inainte de Republica a V-a

La inceputul sec XX, Franta era o democratie liberala de tip parlamentar, unde esenta puterii apartinea parlamentului ales, in detrimentul guvernului, redus la un rol subordonat. Institutiile franceze aveau doua trasaturi majore: suprematia Camerei Deputatilor, aleasa prin vot universal si estomparea puterii executivului fata de cea a corpurilor legislative. In preajma primului razboi mondial, in ciuda divergentelor sociale si religioase, Franta era o tara unita in jurul Republicii si a sistemului parlamentar . Dupa 1945, Franta era afectata de razboi.

Republica a V-a franceza

Constitutia din 1958, care marca inceputul celei de a V-a Republici, a fost rezultatul unui compromis intre generalul de Gaulle, care a dorit ca ea sa se inspire din principiul separatiei puterilor cu scopul de a intari autoritatea statului si liderii partidelor politice, care s-au luptat pentru mentinerea regimului parlamentar. Autoritatea sefului de stat era intarita prin textele constitutionale. Definirea rolului sau era: el asigura prin arbitrajul sau functionarea regulata a puterilor publice si continuitatea statului si era garantul independentei nationale si al integritatii teritoriului. Elementele de noutate erau puterile de care dispunea pentru a juca acest rol: dreptul de a dizolva Adunarea Nationala si posibilitatea de a consulta tara prin referendum. In fata acestui presedinte, prerogrativele Parlamentului constituit din doua camere, au fost puternic limitate. Adunarea Nationala avea un control strict reglementat asupra guvernului, interpelarile au fost suprimate, guvernul nu putea fi rasturnat decat printr-o motiune de cenzura ce obtinea majoritatea absoluta. Senatul avea un rol limitat de confirmare a legilor. Practica politica facea din guvern o emanatie a presedintelui republicii.

Rolul Adunarii se rezuma la a aproba programul de guvernare. Cea de-a V-a republica a creat, pe modelul Curtii Supreme a Statelor Unite, un consiliu Constitutional insarcinat sa vegheze la constitutionalizarea legilor.

Generalul de Gaulle a preferat sa se adreseze direct tarii prin discursuri, vizite, conferinte de presa si mai ales referendumuri, care constituiau atat intrebari puse francezilor pe subiecte precise, cat si dovezi de incredere fata de seful statului,care reinnoia astfel periodic, prin vot universal, propria sa legitimitate.

Realizarile regimului de Gaulle

Timp de unsprezece ani, din 1958 pana in 1969 Charles de Gaulle, presedintele Republicii Franceze, a impulsionat politica franceza in ansamblul ei. In aceasta perioada el nu a avut decat trei prim-ministrii, semn al continuitatii actiunii guvernamentale.

Presedintele a incheiat decolonizarea. Coloniile din Africa au devenit independente in 1960. Prin semnarea in 1962 a acordului de la Evian s-a proclamat si independenta Algeriei. Evolutia instituriilor a generat o foarte grava criza a partidelor politice.Acestea au fost dezorientate in fata unui regim care nu le lasa alta alternativa decat aprobarea politicii sefului statului sau opozitia.

SINTEZĂ :

Democraţia liberală

Democraţia liberală presupune libertatea de expresie a opiniei publice(drep funadmental). Toate acestea puteau fi exprimate, chiar dacă ele erau sau nu favorabile guvernării şi erau acompaniate de libertatea de întrunire si cea a presei.

Regimul reprezenta o sinteză între democraţie şi liberalism, fondat pe libertăţiile individuale în plan politi, economic şi social.

Modelul parlamentar englez

Pentru statele europene , dar şi din afara Europei, modelul englez a reprezentat un element la care au aspirat şi alte state, care la momentul respectiv nu întruneau elemente necesare instaurării acestui regim politic.

Modelul politic prezidenţial american

Statele Unite reprezintă o democraţie în care votul universal este sursa puterii executive şi legislative.Atribuţiile importante, care prin Constituţie revin preşedintelui, fac din acest tip de democraţie una prezidenţială.

Modelul francez semi-prezidenţial

Perioada Republicii a V-a, în timpul lui Charles de Gaulle , a însemnat pentru o ţară aflată într-o expansiune economică fără precedent, încheierea decolonizării şi promovarea în plan extern a unei politici de independenţă naţională. Succesor lui de Gaulle, Georges Pompidou a trecut după 1972 o fază reformatoare la o perioadă de consolidare a ideilor conservatoare.